L-am născut pe Ștefan
(cel mare) acum mai bine de 9 ani. Numele i l-a ales soțul, în amintirea
unchiului său care i-a marcat copilaria și tinerețea, Pictorul Stefan Bousca.
Sarcina fusese
“un vis frumos și un răsfăț total”. Nu aveam niciun motiv de îngrijorare. M-am
dus către maternitate cu gândul “de acum tot aia e, ce-o fi o fi, tre sa scot
copilul ăsta”! Și următorul gând a fost: Nu mă lasă pe mine Maica Domnului
chiar acum! Și m-a cuprins speranța că totul va fi bine.
Totul a decurs pe
repede înainte, anestezie, scoate copilul, arătat copilul dupa naștere, asezat în
pat la ATI pentru dezmorțire. M-am reunit cu Ștefan abia a doua zi dimineața,
fiind sfătuită de către cadrele medicale „să mă odihnesc” în acea noapte, având
niște probleme cu tensiunea arterială.
A doua zi m-am întâlnit cu adevărat cu Ștefan cel mare. Era frumușel, așa cum mi-l închipuisem eu, cu ochi albaștri. Semăna cu tatăl său, ceea ce nu mi-a prea convenit, vă zic drept.
Citisem câte ceva
despre alăptare și poziționarea la sân și atunci am aplicat. A venit o asistentă
să vadă dacă știu care-i treaba cu atașarea la sân, m-a întrebat dacă știu să îl
poziționez, a constatat și a plecat. A revenit cu o căniță și o linguriță cu
lapte formulă, să îi dau “completare” dacă nu se satură.
Ca și cum eu știam,
la primul copil, ce e aia să nu se sature. N-am dat nicio completare și singurul
lucru care “m-a scos“ atunci a fost că mi-am ascultat intuiția, gândindu-mă că
nu are nevoie de acel lapte în plus.
Plus că mi se părea
oribil de obositor, văzând celelalte mame din salon, să stau să-l hrănesc cu
lingruița, când puteam să stau foarte bine la orizontal , cu el la sân. Am
primit dispoziția clară să nu așez copilul în patul meu, sau să-l țin lângă
mine. Nu s-a explicat de ce, mi s-a arătat doar un scaun pe care trebuia să mă
așez “la fiecare 3 ore”. Am încercat să-l folosesc o zi dar foarte curând au început
durerile de spate din cauza poziției defectuaose și a timpului îndelungat.
Abia așteptam să
ajung acasă într-un pat normal și să pun copilul lângă mine, pe pat, cum mi se
părea normal. Aveam copil sănătos, eu ma simțeam cât de cât ok fizic, copilul
sugea la sân.
Născusem copilul.
Cu aceste premise am plecat spre casă, externându-mă din spital. Aceasta situație
bună, calmă, încrezătoare, s-a schimbat repede la venirea pe lume a celui de-al
doilea copil, în iunie 2017.
Sincer, m-a lovit ca o lopată după cap, cu atât mai
mult încât nu am fost pregătiți nicio secundă pentru o naștere dificilă sau
care ar fi pus probleme.